Numai cine nu munceşte nu greşeşte - dar
nici în rai nu păşeşte!

 
    Cred că nu este o noutate afirmaţia că suntem fiinţe care greşesc... Asta o ştim fiecare privind puţin în urmă la viaţa noastră. De altfel şi Biblia spune acelaşi lucru. Iacov, fratele Domnului Isus nu se eschivează să folosească cuvântul toţi - în Iacov 3:2a scrie „Toţi greşim în multe feluri” - ceea ce nu lasă loc decât excepţiei, care este Domnul Isus. El a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile dar fără păcat – Evrei 4:15.

    Ceea ce vreau eu să zic vis-a-vis de ce am scris la titlu este că ne-am obişnuit să stăm cu mâinile-n sân, tolăniţi în fotoliul comodităţii spirituale, crezând că vom greşi cu atât mai puţin cu cât vom lucra mai puţin. Sunt tot mai puţini cei ca şi Petru care văzându-l pe Domnul că umblă pe mare, îndrăzneşte să sară din corabie şi să se avânte spre El chiar dacă a fost conştient că pe ape nu se umblă ca şi pe promenadă... Nu, marea nu e ţărm, nici lumea aceasta nu e rai; dar ceea ce este decisiv este ascultarea de poruncile Domnului! Când a auzit Petru porunca „vino!”, n-a ezitat o clipă. A părăsit  corabia îngrijoraţilor pentru că a acordat valoare poruncii lui Isus. Şi chiar dacă la un moment dat a greşit îndoindu-se, înspăimântat de tăria vântului, a reuşit ceea ce nu a mai făcut nimeni dintre pământeni - a călcat pe mare ca şi pe uscat! Când a fost în primejdie însuşi Domnul i-a întins mâna salvatoare iar în urmă tot Petru a fost singurul dintre pasagerii corabiei care a fost mângâiat cu cuvintele „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

    Am mai găsit un personaj, remarcabil şi acesta nu atât pentru ce a făcut cât pentru ce nu a făcut... Primise şi el un talant, şi asta doar ca să demonstreze că nu este şi el degeaba rob al Marelui Stăpân. Necazul este însă că în loc să înceapă să muncească, el a început să filozofeze; şi din prea multa meditaţie a ajuns chiar să creada că a găsit soluţia prin care îşi va întâmpina Stăpânul cu un zâmbet mulţumitor... Nu dragii mei! Punerea în negoţ şi îngroparea talanţilor sunt doua căi a căror destinaţie nu poate fi niciodată comună, indiferent de scuza care va fi invocată la urmă.

     Nu există scuze reale pentru a nu sluji lui Dumnezeu decât lenea, indiferenţa sau chiar reavoinţa. Poate vă regăsiţi şi voi printre asemenea  (ne)activităţi... Cred că este timpul să realizăm că nici un membru real al împărăţiei lui Dumnezeu nu poate fi şomer, că din grădina lui Dumnezeu soarta oricărui pom care nu rodeşte este focul. Dar nici teama unui foc etern nu doare atat de tare cât ideea că am fi avut ocazia să lucrăm pentru împărăţia veşnică, să rodim ceea ce se aşteaptă de la noi şi n-am făcut-o.

    Dar Stăpânul încă nu s-a întors şi Vierul încă mai sapă la rădăcina pomilor care incă nu au rodit. Astăzi mai avem ocazia să dezgropăm din pământ aurul de care credeam că nu vom avea nevoie decât în împărătia cerurilor şi să-l punem în negoţ pentru că rodul care ni-l va aduce el ne va sluji drept paşaport pentru trecerea frontierei dintre viaţa pământească şi veşnicie. Poate vă veţi lăsa motivaţi de poezia lui Radu Gyr: „Îndemn la luptă”

1. Nu dor nici luptele pierdute, Nici rănile din piept nu dor; Cum dor acele braţe slute Care să lupte nu mai vor.   2. Cât inima în piept îţi cântă, Ce-nseamnă-n luptă–un braţ răpus? Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă, Când te ridici cu-n steag mai sus?   3. Înfrânt nu eşti atunci cand sângeri; Nici ochii cand în lacrimi ţi-s. Adevaratele înfrângeri Sunt renunţările la vis !...

   
    În final vă doresc tuturor sănătate şi mult spor la muncă pentru Domnul !

                                                                                                          Ovidiu Cosma

Acest site web este optimizat pentru Internet Explorer v6/v7 şi Opera v9